Mihai Merticaru (20 iunie 1938, Rediu, judeţul Neamţ, România), poet, eseist şi gazetar. Absolvent al Facultǎţii de Filologie a Universitǎţii “Al. I. Cuza” din Iaşi (1960-1965). A fost redactor la ziarul Ceahlăul din Piatra-Neamț (1968-1974), titularizându-se apoi în învățământ la Școala Gimnazială Nr.5 din Piatra-Neamț, unde va funcționa, ca profesor de limba și literatura română, gradul l, până în anul 2000. De atunci și până în prezent face parte din colegiul redacţional al revistei Antiteze (Piatra-Neamţ) . Colaboreazǎ la diverse reviste literare din ţarǎ şi din strǎinǎtate. Este inclus în zeci de antologii și dicționare literare.
Este membru al Uniunii Scriitorilor din România. A fost tradus în limbile engleză, germană, franceză, spaniolă și italiană. Și-a pus semnătura pe 21 de volume de versuri.
PREMII ȘI DISTINCȚII
Premiul special la Concursul Național de Poezie de la Cluj-Napoca, 2006
Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania –Filiala Bacău , 2014
Prix litterairesNaji Naaman ’s, Liban, 2016
Has become honorary member of Maison Naaman’s pour la Culture, Liban, 2016
Premiul literar international CORONA, Italia, 2017
Premiul l și Dropia de aur la Concursul National de Poezie organizat de revista
Dor de Dor, 2018
ECOURI CRITICE: Ioan Holban, Vasile Spiridon, Cristian Livescu, Lucian Strochi, Ion Rotaru, Nicolae Busuioc, Adrian Dinu Rachieru, Geo Vasile, Paul Aretzu, Domnița Neaga, Elisabeta Bogățan, Dan Mănucă, Emanuela Ilie, Constantin Tomșa, Marius Chelaru, Constantin Mănuță, Mioara Bahna, Leonard Gavriliu, Emilian Marcu, Petre Isachi, Cornel Galben, Victoria Milescu ș.a.
din PARISUL
(în 14 sonete)
O, când visează, omul e un zeu…
(Holderlin Friedrich)
1
Zi și noapte, Parisu-i feerie,
Un ocean de culori și de lumină,
Izvor de încântare deplină,
Cu-o mie de ispite te îmbie.
Lucrare satanică sau divină
Te transpune în altă galaxie,
Cu sadism, te ucide și te-nvie,
Surprizele nu i se mai termină.
Întreaga lume și-a dat întâlnire
La Turnul Eiffel și-n mii de muzee.
Cerul nu contenește să se mire
Ce-i leagă pe oameni cu-atâtea fire.
Petrecerea-i demnă de-o epopee,
Mulțimea roagă clipa-n loc să steie.
2
Orașe ca Parisul, în lume, nu-s,
Cuib de nebunie și tinerețe,
Mereu ne evocă vremuri mărețe,
Minunăție între plus și minus.
Aici și-o piatră poate să ne-nvețe
Aievea să-i vedem pe cei ce s-au dus,
Ale căror nume urcă tot mai sus
Și le citim pe ziduri și prin piețe.
Mai mulți Ludovici și un rege Soare,
Magnificul împărat Bonaparte,
Mari pictori îndrăgostiți de culoare,
Scriitori ce au dat slovei savoare,
Abili maeștri ai sublimelor arte
Care-au învins invincibila moarte.
3
Ruguri și purpură pe zare s-aprind,
Vedenii,înviind, maiestuoase
Care-au trăit odată-n carne și oase,
Ahasverici, continuu ne surprind.
Văd umbrele cele mai luminoase:
Balzac,Hugo, Dumas în horă se prind,
Voltaire, Rouseau nemărginirea cuprind,
Piaf mă scaldă-n melodii duioase.
Al nouălea Ludovic, mare rege,
Corot, Manet, Matisse intră-n paradă,
Al patrulea Henri lauri culege,
Colette și Beauvoir, celebre colege.
Oricum, nu-i dat oricui minuni să vadă,
Parisul doar conține-o miriadă.
4
Paris luminos, colorat, mon amour,
Mi te-ai lipit de suflet ca o marcă,
Mi l-ai înălțat la ceruri de parcă
De el ar atârna acest Eiffel Tour.
Te văd în dulce primăvară, dar că
Erai armonie, nu visasem, jur,
Acum plutesc în metafizic azur,
Cu sublimități, inma-mi se-ncarcă.
Minunile tale, miraje și drog,
Mă pierd în suflu tainic, mă regăsesc
Într-un lung și pasional monolog
În care te-ador, te chem și te rog
Să nu pui punct acestui zbor îngeresc,
În splendorile tale, să mă soresc.
5
Alt soare văd pe cer și altă lună,
Mă alintă noaptea cu argint stelar,
O pietricică-mi pare mărgăritar
Și toată lumea-i cu mine-mpreună.
Acul orar se face iar minutar,
În turn, un clopot sună și răsună,
Parisul, de miracole, cunună,
Mereu se revarsă în alt avatar.
Cu vrajă funambulescă, lascivă,
Îmi răscolește iluzii perverse,
Când ia un chip de fantastică divă,
Nu-mi mai reușește nicio eschivă,
Ne-arată fețe ascunse, diverse,
Surprizele se varsă în averse.
6
Parisul cântă-n ritmuri cadențate,
Să zbori în înalturi, inima-ți dă ghes,
Idilele dulci, instantaneu, se țes
În marea de extaze și păcate.
Pe Champs-Elysees, popoare în exces,
Pe Sena curg istorii colorate,
L’ Ile de la Cite,model de sublimitate,
Notre-Dame un alt fantastic unvers,
Le Pont-des-Arts e-o parte din Paradis,
La Place de la Concorde, aur, lumină,
Le Tour Eiffel, zbor rebel al unui vis,
Le Palais Garnier, miracol concis,
La Sacre-Coeur, turiștii se închină,
La Moulin-Rouge, petrecere divină.
7
La Paris e veșnică sărbătoare,
Un fluviu de oameni pe bulevarde,
La Versailles intră alte miliarde,
Să-l vadă, vor toți, pe regele Soare.
La Luvru pare că palatul arde,
Lumea-i în delir, se calcă-n picioare,
E-o luptă corp la corp, care pe care,
Nu mai lipsesc decât niște petarde.
Prin muzee, în pestriță grămadă,
De-a valma, merg și săraci, și mai sus-puși,
Se-nghesuie, vor mai bine să vadă,
Discret, sunt atrași de aceeași nadă.
Îi las pe cei, de catedrale, seduși,
Merg să văd atelierul lui Brâncuși.
8
Brâncuși m-așteaptă-n Montparnasse zâmbitor,
Mă invită-n atelierul-muzeu,
Cu barba-i bogată, pare Dumnezeu,
Mă servește c-un pahar de zaibăr și dor.
Eu îl privesc și el cioplește mereu,
Zâmbindu-mi oltenește de după nor,
O pasăre și un pandant sclipitor
Se desprind ca aurul de minereu.
Din marmură, din bronz, din ghips și din lemn
Răsar negrese, blonde domnișoare,
Nemărginirea mai crestând un semn.
Într-un târziu, l-am salutat solemn,
Întrebându-mă cum a făcut oare
Să-nvețe pietre și lemne să zboare.
Despre Mihai Merticaru
SONETELE LE LAS PE TOATE VOUĂ
DELIA MUNTEAN
Sunt aproape opt veacuri de când, în Sicilia, Giacomo da Lentini, notar cu îndeletniciri artistice, făcea schimb de sonete cu starețul Tivoli, iubitor și el de poezie. Práctica, un fel de modă în cercurile literare ale vremii, era cunoscută sub denumirea de tenzone, cuvânt provenit din occitanul tenso („duel”, „tracțiune”). Ea fusese împrumutată de la trubadurii provensali și presupunea o discuție în versuri, pe teme amoroase, între doi poeți sau între un poet și o entitate imaginară, fiecare exprimându-și poziția prin mijloace retorice cât mai rafinate.
La noi, cele dintâi sonete au fost tipărite în iunie 1829 în „Curierul românesc” al lui Ion Heliade Rădulescu (București) și în „Albina românească” (Iași), condusă de Gheorghe Asachi.
Cum a evoluat această specie literară în Europa și în țara noastră, dar mai ales care sunt rigorile compunerii unei astfel de creații putem afla din preambulul lui Mihai Merticaru – poet, eseist și gazetar, născut la 20 iunie 1938 în satul Bețești, comuna Rediu, județul Neamț – la cel mai recent volum al său de versuri, Vis și abis (Editura Mușatinia,Roman, 2018).
Nu intenționăm să zăbovim asupra paginilor respective, așezate sub titlul Sonetul – regele poeziei, ci să arătăm, cu plăcută surprindere, că, în ciuda vechimii și a încorsetărilor formale, în pofida schimbărilor de mentalitate și a tendinței actuale de a obține totul cât mai repede și cu mai puțină investiție de efort, categoria lirică amintită este încă în lucrare. Își păstrează aproape la fel de proaspete delicatețea și sprinteneala trubadurești, încântându-ne și astăzi prin melodicitate. Dacă stârnim un picuț definiția inițială, putem afirma că și acum sună bine această melodie scurtă. De-abia un ton, un sunet mic. Un sonnetto (cântecel).
Un tenzone, discret retro, ne propune și Mihai Merticaru – unul dintre adepții fideli ai sonetului – în volumul de față. Partenerii convocați la duel, nu neapărat toți sonetișți (Sapho, Ovidiu, Saadi, Li Tai Pe, Pierre de Ronsard, Omar Khayyam, Dante Alighieri, Francesco Petrarca, William Shakespeare, Alexandr Pușkin ș.a., iar pe teren românesc: Mihai Eminescu, Nicolae Dabija, Theodor Damian), își exprimă poziția în mottoul textelor, urmând ca poetul nemțean să-și etaleze propriile argumente legate de tematica aleasă, mizând atât pe backgroundul cultural, cât și pe experiența personală.
Sunt puse la bătaie tehnici mai mult ori mai puțin subtile de exprimare a ideii, în registre emoționale și lingvistice dintre cele mai diverse. La ordinea zilei se află femeia și problema amoroasă (Sonetul ochilor tăi, Sonetul unei povești, Sonetul unui portret, Sonetul unui dar, Sonetul tămăduirii, Sonetul regretelor, Sonetul lui Eros ș.a.), însă întâlnim o serie de linkuri ce vizează condiția creatorului (Sonetul unei pasiuni, Sonetul poetului urgisit, Sonetul muzei ambițioase, Sonetul unui timonier, Sonetul creatorului), timpul (Sonetul copilăriei, Sonetul satului natal, Sonetul tinereții), moartea (Sonet bacovian, Sonetul compensației, Sonetul despărțirii, Sonet-testament), politica și societatea vremii (Sonetul țăranului român, Sonetul bărbăției, Sonetul decăderii, Sonetul românului).
Speculațiile pe marginea acestor teme poartă trubadurul de la biologic la spiritual, de la relaxare la tensiune. De la vis la abis. Atari tendințe (false opoziții) se articulează într-un ansamblu imaginativ amprentat de subiectivitate, poetul fiind regăsibil – în egală măsură – ca autor, regizor, actor, sufleur, spectator sau comentator. Sunt tot atâtea funcții ale celui care (se) visează, activate într-o misterioasă pendulare între conștient și inconștient.
Ipostazele lirice implicate trădează luminile și umbrele identității auctoriale, fluxurile și refluxurile propriului destin, dorințele (împlinite sau refulate), acomodarea cu vremile, anxietatea provocată de trecere. Rolurile acestea capătă așadar încărcătură emoțională, convertindu-se în modalități de comunicare cu sinele. Visul construit împreună pălește treptat, alunecă spre abis, un fel de punct terminus, o „șireată umbră” (Sonetul unui stoic) către care se îndreaptă inexorabil și ființa poetului: „Dinspre prezent înspre eternitate, / Unde cea brună mireasă mă cheamă // Monstruoasa tăcere să n-o detest, / Miezul cuvântului cu aldine / Să mă soarbă, că-n zadar e vreun protest. // (Nu-mi rămâne decât să privesc spre vest) / Acum, nimic nu mai vreau pentru mine / Doar clipa și cupa să-mi fie pline!” (Sonetul compensației).
Volumul se deschide cu o coroană însumând, conform rețetei, un număr strict de texte care dezvoltă același subiect. În cazul de față, autorul renunță la sonetul-maestru, poem menit a încheia coroana, format din primele stihuri ale celor dinainte. Intitulată Parisul (în 14 sonete), compoziția echivalează cu un vis dirijat, în care simbolurile gravitează în jurul unui singur nucleu: cetatea pariziană. Sonetele, precum episoadele unei reveriiprelungite, comunică între ele printr-o rețea de imagini ce prefigurează ascensiunea, respectiv decăderea, cu întregul lor cortegiu de semnificații. Așadar, Parisul „cu-o mie de ispite te îmbie” și tot el „te ucide și te-nvie” (I). Este „cuib de nebunie și tinerețe” (II), depozitar al unor valori de cultură și civilizație străvechi („Aici și-o piatră poate să ne-nvețe” – II; „Pe pâine, aici artă se întinde” – XII). „Vicleanul” Paris seduce prin „miraje și drog” (IV), întruchipând aspirația dintotdeauna a artiștilor Evropei: „Armonie, grație și lumină, / Sculptură, muzică și poezie / Cu genialitate se îmbină” (XIII). Aici trubadurul întâlnește scriitori români autoexilați (Emil Cioran, Eugène Ionesco, Mircea Eliade) și-l vizitează pe Constantin Brâncuși – cel care a-nvățat „pietre și lemne să zboare” (VIII) – în atelierul său, unde e îmbiat „c-un pahar de zaibăr și dor” (idem). În utopia pariziană, aproape fiecare persoană visată dezvoltă conotații speciale pentru autorul visului, îl descătușează și îi transferă din energia proprie, stimulându-i astfel puterea creatoare.
CITATÎn ceea ce privește sonetele de dragoste, abordarea și recuzita se situează în prelungirea Cântării Cântărilor („Pajiști de vis sunt dorurile tale, / Zâmbetu-ți înmugurește-o livadă […] / Buzele, dulceață de petale // De trandafir” – Sonetul unui dar; sau: „Din glasul său, albinele strâng miere” – Sonet pentru atei) și a liricii curtenești, fără să respingă atitudini și comportamente mai apropiate de vremurile actuale („N-ai cârtit că-i distrată și confuză, / Că vrea zorzoane și alte tinichele, / Ai primit-o cu bune și cu rele, / Aprinsul jar, nu-l bănuiai sub spuză” (Sonetul unei muze). Dimensiunea confesivă, declarațiile înflăcărate, dulcegăriile alternează cu umorul, cu ludicul și oralitatea: „Ți-aruncă făclia privirii blânde, / Te zădărește cu cei doi lupi hap-sâni, / Te răscolește, te scoate din țâțâni” (Sonet pentru atei); sau: „Iubita-mi […] / Nu contenește-un pic să mă provoace. / Ca să-și atingă suprema-i dorință, / De la o vreme e tot mai locvace, // Un spin în inimă mereu îmi coace, / A auzit, scumpetea de ființă, / Că arta se naște din suferință” (Sonetul muzei ambițioase).
Ca și la Dante, Petrarca, Eminescu ori Voiculescu – dintre poeții cu care se află în tenzone –, în lirica lui Mihai Merticaru, discursul erotic se împletește adesea cu cel despre creație. Femeia și poezia, când nu își revendică vreuna din ele întâietatea (femeia – în Sonetul unui portret: „De când mă știu, te zugrăvesc întruna, / Că mi-am epuizat trusa de culori / Ca să-ți surprind toată gama de lucori / De ieri, de azi și dintotdeauna”; poezia – în Sonetul unei pasiuni: „Am ars pe-al tău altar în ape stinse, / Urcând pe Golgota tot înainte, / Nopțile, ți le-am ținut mereu aprinse, // La picioare ți le-am depus învinse, / Iar, drept răsplată, tu, fată cuminte, / M-ai răstignit pe-o cruce de cuvinte”), pot face casă bună împreună („Duioși, ochii tăi, tainice străfulgerări, / Izvoare perpetue de poeme, / Sortiți să pună punct vieții-mi boeme, / Hoinarul să-l adune de pe trei cărări” – Sonetul tămăduirii). Se mai întâmplă ca nehotărârea sau capriciile dumneaei să zgândărească sensibilitatea și răbdarea partenerului-artist. În atari situații, se face apel – mai în glumă, mai în serios – la argumentul suprem: refuzul de a-i da iubitei sens cultural („Nemângâiat sunt îndestul de viață, / Cu-a ta tăcere, de ce mă biciuești? / Cât mă mai lași să rătăcesc prin ceață? // Hai nu mai fi așa de șugubeață! / Un sincer răspuns, trebuie să-mi găsești, / Altfel, ieși-vei din cartea-mi de povești!” – Sonetul unei propuneri).
Pe măsură ce ne apropiem de finalul volumului, portativul tematic preferat se îmbogățește cu meditația asupra trecerii, iar cuvintele încep să doară. Destrămarea ființei și a iluziilor („Doinește iarna în trupul ostenit, / Se-nclină fruntea înaltă spre glie, / Din cer, ți se mai dă doar o felie, / Sufletul, de regrete, ți-e troienit” (Sonetul despărțirii), neputința încetinirii timpului, mesajele mai mult ori mai puțin codificate dinspre celălalt tărâm („Secat mi-e izvorul cu apă vie, / De trei zile, o pasăre mă-ngână, / Eu am să plec, tu să mă ții de mână!” – Sonetul finitudinii) activează din partea lectorului un registru emoțional diferit de cel exploatat anterior. El este însă temperat de seninătatea cu care eul își privește asfințitul, dar mai ales de speranța că, prin moștenirea lirică încredințată urmașilor, nu va dispărea definitiv („Așa păși-voi într-o lume nouă / Cu picioarele spălate în rouă. / Sonetele le las pe toate vouă” – Sonet-testament).
Din punct de vedere prozodic, remarcăm ineditul unor rime (să nu uităm că acestea erau cândva colorate altfel decât celelalte cuvinte ale sonetelor), datorat asocierii cuvintelor românești cu cele străine (senine/aldine/al fine; melodie/feerie/sine die; de-amore/Tagore; Versailles/fără grai), așezării în corelație a unor părți de vorbire diferite (seduși/Brâncuși; nu cer/Molière; transpiră/hetairă; lună/-mpreună; dar că/ se-ncarcă; îndurare/oare/moare; lumină/genuină/se-mbină), inversiunii (mon amour/Eiffel Tour) sau jocului de cuvinte (hap-sâni/țâțâni/amâni).
Considerăm că avem de-a face cu un creator care și-a găsit drumul personal. Mihai Merticaru se dovedește un poet stăpân pe uneltele sale, de altfel îndelung exersate – dacă ținem seama de bogata producție publicistică și editorială. Cât despre ținuta versurilor, ea a fost recunoscută până acum de numeroase premii, atribuite în țară și în străinătate.
Duelul ideatic cu marii sonetiști ai lumii are toate șansele – zicem noi – să atragă amatorii de dialog cultural sau nostalgicii mai vechiului amour courtois și după ce poetul se va hotărî să plece la rendez-vous cu neantul. Acolo unde „totul e de prisos” (Ana Ahmatova).
Nota Redazione:
Testi ricevuti per gentile collaborazione dell’autore a cui sono riservati i diritti per il copyright.
Inserimento dati:
Lidia Popa
#mihaimerticaru #lidiapopa #RivistaletterariaLidodellanima
#biografia #poezia #letteratura #sonete
LIDO DELL'ANIMA 