Articolo bilingue italiano/ rumeno
Articol bilingv italian/ român
Divagazioni sulle sincronizzazioni della
cultura rumena ed europea
di ©️ Lidia Popa
15 gennaio 2017/2020
Nel corso della storia ci sono stati molti momenti di sincronizzazione tra cultura romena con l’europea.
Nel Medioevo nella cultura romena sono entrate in esistenza, in un momento molto tardo della cultura le lingue parlate dalle persone in Europa occidentale. Il più antico documento scritto in romeno che stato rivenuto, Lettera di Neacsu da Campulung, risalente al 1521, durante il quale i principali personalità occidentali europei di lettere rinascimentali già avevano scritto e perfezionato le loro opere. Cultura rumeno ha gradualmente recuperato questa lacuna enorme che esiste tra essa e l’Ovest.
Si ritiene che nel XVI-XIX c’erano quattro momenti in cui la sincronizzazione della cultura romena in Occidente: l’invenzione della stampa, la scrittura dei cronisti Grigore Ureche, Nicolae e Miron Costin e lo studioso Dimitrie Cantemir, rappresentanti letterari e storici della Scuola della Transilvania e il lavoro di giovani studenti di Parigi periodo da prima della rivoluzione del 1848.
La prima volta è stata l’invenzione della stampa nei primi anni del Cinquecento. Prima stampa rumena è datata nel monastero Dealu del Paese rumeno, nel 1508, che hanno stampato libri in lingua slava. Il modello era apparso in Germania circa 60 anni prima. La prima opera stampata in rumeno è apparsa in Transilvania, a Sibiu, nel 1544 (Catechismo rumeno).
I cronisti nel XVII secolo Grigore Ureche, Nicolae e Miron Costin come fine umanesimo perché ricordiamo che l’umanesimo europeo scade nel XVI secolo. Cantemir è il primo studioso rumeno di valore internazionale. Egli è considerato da alcuni ricercatori come un umanista e da altri come preilluminista. La sua fondamentale ascesa storia del lavoro e la caduta dell’Impero Ottomano (1714-1716) è il primo trattato la storia dell’Impero Ottomano. Per la sua attività scientifica e letteraria Cantemir è stato eletto membro alla Accademia di Berlino.
Nel XVIII secolo i rappresentanti della Scuola della Transilvania appartenenti all’illuminismo, affermandosi allo stesso periodo del dell’Illuminismo europeo.
Nel XIX secolo, negli anni prima della rivoluzione del 1848, il giovane rumeno che ha studiato a Parigi ha avuto idee politiche di libertà romantica, uguaglianza e Stato nazionale, che ha reso popolare nei Paese rumeno e la Moldavia nel corso delle rivolte del 1848 e nel 1859 ha raggiunto l’Unione dei Principati. Essi sono stati nominati l’età del quarantotto. Anche nel XIX secolo, durante il 1870-1889, Eminescu si distingue come l’ultimo grande rappresentante del romanticismo europeo.
Nella prima metà del XX secolo è stato imposto alla nuova cultura rimena la sincronizzazione e la civiltà di valori culturali occidentali. Personalità come Dimitrie Gusti, P.P. Negulescu, Simion Mehedinti, Dan Barbilian, Lucian Blaga, Rosetti sono solo alcuni di una serie di studiosi rumeni brillanti integrati in uno spirito europeo.
Naturalmente, il processo è bivalente e agli inizi del XX secolo, il beneficio Ovest da contributo di grandi personalità di origine rumena: Martha Bibescu, Emil Racovita, Aurel Vlaicu, Henri Coanda, Traian Vuia. L’ingegnere Henry Coanda ha progettato il jet aereo, il naturalista Emil Racovita ha fondato biospeleologia (la scienza che studia la vita nelle grotte), Dimitrie Gusti ha creato una scuola di studio sociologico dei villaggi rumeni, arrivata come modello della sociologia europea.
Nel periodo tra le due guerre cultura romena ha vissuto un momento di straordinario sviluppo, arricchendo la cultura europea con opere di Constantin Brancusi (creatore della scultura moderna), George Enescu (il più grande compositore rumeno), Emil Cioran (grande saggista rivendicato dalla cultura francese), Eugen Ionescu (il creatore del teatro assurdo), Nicolae Iorga (storico europeo di grande notorietà), per fare solo alcuni esempi.
Nella prima metà del XX secolo, la caratteristica principale della cultura rumena era la sua sincronizzazione con quella europea. Inoltre, la cultura rumena non era solo sincrona con quella europea, ma aveva momenti in cui era in prima linea nella cultura europea. Il poeta Tristan Tzara gettò le basi di una tendenza culturale chiamata dadaismo, che rivoluzionò la letteratura e in particolare le arti plastiche. Il filosofo e scrittore Mircea Eliade fu il fondatore di una nuova disciplina scientifica, la storia delle religioni. Il drammaturgo Eugen Ionescu fu uno degli iniziatori del teatro assurdo. Lo scultore Constantin Brâncuşi ha rivoluzionato questa area delle arti plastiche. Il compositore e violinista George Enescu ha fatto conoscere la musica rumena sulle grandi scene del mondo, da Vienna, Parigi e New York. L’originalità delle sue composizioni era proprio il fatto che fosse ispirato dal folklore rumeno. Questi scrittori e artisti hanno detto nella prima metà del XX secolo (alcuni hanno continuato dopo il 1950) e vissuto per lo più in esilio, un esule a quale hanno acconsentito volontariamente.
Tristan Tzara, insieme a diversi giovani di diverse nazionalità, ha creato in Svizzera durante la prima guerra mondiale una tendenza culturale chiamata dadaismo. Il dadaismo era un movimento culturale come protesta contro la civiltà moderna; i dadaisti pensavano che la civiltà moderna fosse andata alla devastante guerra mondiale, così hanno negato i suoi valori. I membri del movimento hanno contestato l’essenza della modernità, vale a dire il pensiero razionale e i valori estetici basati sulla ricerca della bellezza eterna. Pertanto dadaismo si manifestata come promotore di sfrenata libertà dell’individuo, l’irrazionale, l’imperfezione come sfidante di ordine e purezza delle forme artistiche. “Ricetta” La poesia perfetta, che propone Tzara è indicativo di come i dadaisti hanno inteso l’atto artistico: prendere un giornale che taglia le parole a caso, mescolare tutto ed estrarre in un momento, poi copiato l’ordine in cui essi furono estratti e così una poesia originale e rappresentativa apparve per il suo creatore. Includendo il termine “dada culturale”, è stato trovato aprendo un dizionario a caso, mostrando quanto possa essere arbitrario l’atto artistico. Il dadaismo ha sostenuto il movimento surrealista. Dai seguaci del flusso di Dada, il poeta André Breton e l’artista di plastica Marcel Duchamp divennero quindi i membri di base del surrealismo.
Mircea Eliade è noto come scrittore, filosofo e storico delle religioni; in tutti questi campi ha creato opere che hanno avuto un grande successo internazionale. Un ruolo importante nella sua carriera è stata la sua esperienza in India durante il periodo tra le due guerre, dove ha studiato la civiltà indiana e ha sperimentato pratiche yoga. Tornando a Bucarest, ha conseguito il dottorato di ricerca con una tesi sullo yoga, che ha pubblicato in francese nel 1936. Anche nell’esperienza dell’India, ha scritto un romanzo d’amore, Maitreyi, poi diventato famoso in tutta Europa, essendo tradotto in molte lingue europee. La sua opera monumentale La storia delle religioni, pubblicata in francese nel 1949, ebbe molto successo, conoscendo le traduzioni non solo nelle lingue europee, ma anche nelle lingue asiatiche (giapponese, coreano). Eliade ha tenuto conferenze sulla storia delle religioni presso l’Università di Bucarest, alla Sorbona e all’Ecole de Hautes Études in Francia e nel 1957 è stato professore di storia delle religioni presso l’Università di Chicago. Dal 1961 fino alla sua morte nel 1986, ha lavorato sulla storia monumentale opera delle religioni (titolo esatto è Storia delle credenze e delle idee religiose), che ha reso i più famosi storici delle religioni del XX secolo. La prima edizione del lavoro è stata pubblicata nel 1976. Eliade ha sviluppato una visione comparativa delle religioni dall’analisi delle credenze religiose del Neolitico al presente.
Eugen Ionesco è uno dei più importanti drammaturghi del Novecento e iniziatore del teatro dell’assurdo, con drammaturgo irlandese Samuel Beckett. Ionescu ha debuttato nel periodo tra le due guerre in Romania come critico letterario. La sua carriera internazionale iniziò nel 1950, quando suonò sul palcoscenico di un teatro a Parigi, dove viveva l’autore, la canzone La calva Soprano. Negli anni seguenti, ha continuato a pubblicare una serie di canzoni appartenenti alla stessa categoria, il teatro dell’assurdo: Sedi, Lezione, Rinoceronte, Il Re muore ecc. Nelle sue opere, Ionescu evidenzia le barriere comunicative che le persone fanno tra le convenzioni sociali e la mancanza di significato che le vite delle persone entrano nella società moderna tecnicamente modernizzata. Opera di Eugen Ionescu è di fama internazionale, oggetto di decine di libri e centinaia di studi, tesi, conferenze internazionali, simposi e festival. Nel 1970, Ionescu è stato eletto membro dell’Accademia francese. Nel 1990, la prestigiosa casa editrice francese Gallimard lo ha pubblicato nella collezione Biblioteca Pleiadi, teatro dell’opera completa Ionescu, è quello che per la prima volta l’edizione Biblioteca Pleiadi è stata dedicata a un artista ancora in vita.
Constantin Brâncuşi è considerato dalla maggior parte dei critici d’arte il più importante scultore del 20 ° secolo e uno dei più grandi artisti di tutti i tempi. Le sue opere più famose sono il L’Uccello nell’aria (per quale ha creato diverse versioni in marmo e bronzo nel 1920), Gallo, Il neonato e complesso monumentale di Targu-Jiu (condotta durante 1937-1938), comprendente Il tavolo del silenzio, La Porta del bacio e La Colonna infinita. La fonte fondamentale di ispirazione per le sue opere rimane l’arte popolare di Gorj, dove è nato. Brâncuşi rifiutò la rappresentazione figurativa della realtà e cercò, nel suo lavoro, di rendere l’essenza delle cose. Ecco perché ha ridotto le forme a ciò che era più rappresentativo per ciascuna di esse, eliminando i dettagli superflui. In tutta la sua opera ha usato un paio di motivi che compongono l’essenza del mondo: sfera, simbolo di perfezione, l’uovo come simbolo di anello di genesi, come simbolo di unità, volo come simbolo di ricerca dell’ideale. Grande critico d’arte Giulio Carlo Argan ha detto di Brancusi che è l’unico artista di oggi che è venuto in origine alla radice delle cose, al confine tra il reale e sacro.
La sincronizzazione della Romania con l’Europa è stata interrotta nei paesi del secondo dopoguerra, con l’istituzione del comunismo. Anche se hanno registrato alcuni progressi che hanno arricchito il patrimonio scientifico universalmente di ottimi risultati registrati nel corso per la medicina (Ana Aslan), la tecnica (Elie Carafoli), la storia (Constantin C. Giurescu), la letteratura (Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi , Marin Preda, Nichita Stanescu). Durante il comunismo, molti intellettuali sono stati in silenzio è stato imposto dalla mancanza di accesso alla pubblicazione, altri sono stati soppressi fisicamente, alcuni dei quali hanno rifiutato di collaborare, mentre altri hanno colluso con il comunismo.
Il regime comunista aveva produzione culturale sia nel periodo di Gheorghiu Dej che in quello di Ceausescu, la cultura romena ha avuto periodi in cui gli artisti di valore erano in grado di esprimere, anni ‘60, in una certa misura, negli anni ’70 sono stati periodi più vantaggiosi per i artisti rumeni, e negli anni ’50 e ’80 si è manifestata più dura censura comunista. Con tutte le restrizioni imposte dalla censura, alcuni scrittori hanno anche ottenuto un riconoscimento internazionale. Così molti poeti e scrittori rumeni hanno ricevuto il Premio Herder, un prestigioso premio per l’arte, la scienza e la letteratura, rilasciato dalle università in Austria e Germania per gli scrittori in Europa centrale e orientale. Tudor Arghezi, Zaharia Stancu, Nichita Stanescu, Ana Blandiana, Adrian Marino, e ad altri sono stati assegnati questi premi. Non c’è dubbio che il leader di questa generazione è Nichita Stanescu poeta che è stato tradotto in diverse lingue europee ed è stato nominato per il Premio Nobel per la letteratura nel 1980.
Infine, cito da Mircea Eliade:
“Non dobbiamo dimenticare per un momento che fin dove è stata allungata Grecia, Roma e il Cristianesimo arcaico, è emerso il vero l’Europa, non l’Europa geografica, ma spirituale. E tutti i valori accreditati all’interno di questa area privilegiata fanno parte del patrimonio comune della cultura europea. Non possiamo immaginare una cultura europea ridotta alle sue forme occidentali. Culturale, spiritualmente, l’Europa è piena di tutto ciò che ha creato e preservato lo spazio dei Carpazi-Balcani. Qualcosa di più: noi crediamo che lo spazio in cui si incarna Zalmoxis, Orfeo e misteri di Mioritza e Mastro Manole, non ha esicato la molle della creazione: dove la morte è ancora apprezzata come un matrimonio, i sorgenti spirituali sono intatti. L’Europa è il luogo predestinato per creazioni multiple, varie e complementari: spiritualmente e culturalmente, l’Europa non è – e non può essere – un blocco monolitico. Ha quindi bisogno della dimensione orfica e zalmossiana di essere integra e di fare nuove sintesi. ”
Considero importante cultura per la formazione di ogni individuo. Un ruolo importante è svolto dalla famiglia di origine, dalle persone che entrano in contatto per tutta la vita e condividono con noi le loro risorse culturali. Un uomo è diretto alla conoscenza dalla nascita fino a quando chiude gli occhi. Un essere umano non nasce intelligente, ma diventa nel tempo conservando le informazioni e condividendole, contribuendo all’apertura della conoscenza agli altri individui. Non siamo nati da soli. Non viviamo da soli. Per avere una società che soddisfi i nostri bisogni, dobbiamo contribuire senza aspettare che qualcun altro faccia il primo passo. La cultura unisce, contribuisce alla pace, allo sviluppo. Una mente aperta ad altre menti crea una comunicazione aperta tra gli individui, e lo sviluppo intellettuale dei meno fortunati che sono ancora parte della società e noi dobbiamo accettare e aiutare.
Arte, letteratura, scienza, religione hanno un ruolo importante nel prolungamento della cultura e della conoscenza della cultura rumena a livello internazionale. Non dimenticate Brancusi, Grigorescu, Tzara, Udroiu, Coanda, Vlaicu, Cioran, Eliade, o Enescu, Eminescu. Negli incontri con i concittadini che vivono a Roma pongo sempre in discussione i valori della cultura rumena, di cui mi sento orgogliosa come un albero delle mie radici. Ci sono molti che attraverso l’eredità nel mio lavoro mi hanno formato e mi hanno portato ad essere quella che sono. Sto parlando del mio talento, ma non sono in grado di apprezzarlo. Forse, chi lo sa, la storia della letteratura rumena o universale a volte, ricorderà i miei scritti o le traduzioni della letteratura universale. Sono solo uno degli elementi che contribuiscono all’estensione della vita culturale rumena oltre i confini. Sento di avere questa missione e la continuerò, in qualsiasi lingua sarà per continuare questo mio percorso.
Per rimanere in contatto con le altre culture del mondo è importante che inviamo il messaggio del mondo in cui viviamo, perché non dobbiamo dimenticare, purtroppo, siamo diventati una nazione di immigrati, facile cadere in disgrazia. Questo non deve fermarci, umiliarci. Dobbiamo dimostrare pacifico che il popolo romeno non può essere sconfitto e si siede allo stesso tavolo rotondo con le altre nazioni che contribuiscono al miglioramento della cultura mondiale attraverso la letteratura, l’arte, la scienza o la religione.
L’amore per i pari non deve essere solo un concetto religioso, tutti devono aprire le braccia alla conoscenza. Le tradizioni e i costumi di ogni cultura sono un percorso aperto da vedere da un prisma positivo come nazione. Scrittori e artisti difendono la cultura rumena in tutto il mondo, preservando la lingua rumena come uno dei principali legami indistruttibili.
“Il lavoro di una persona si può pagare. Il carattere, la sua cultura, mai.”
-Mihai Eminescu-
Il miglior tributo che possiamo offrire a Eminescu è leggere il suo lavoro completo.
Quello che possiamo fare per la cultura rumena è non dimenticare prima di tutto di parlare, scrivere e leggere rumeno. Solo allora saremo veri rumeni nell’anima e nel sentimento.
Eminescu ha la gloria della memoria per la sua inequivocabile unicità – Espero.
Èspero
di #Mihai_Eminescu
traduzione di Lidia Popa
C’era una volta come nelle fiabe,
C‘era come non era stata mai,
Di grandi parenti di ceppo reale,
Una fanciulla senza pari.
Ed era unica ai genitori,
Stupenda fra le belle,
Com’è la Vergine fra i santi,
La luna fra le stelle.
Dall’ombra delle volte altere
Lei suo passo volge
Alla finestra, appartata,
Sta Èspero aspettando.
Guardava all’orizzonte come
Sui mari sorge e splende,
Sui sentieri serpeggianti
Guida le nere navi.
Lo vede oggi, lo vede domani,
Così il desio spunta;
Pur lui, mirandola da settimane,
Di lei si innamora.
Quando lei poggia sulle braccia,
Sognando le sue tempie,
D’amor struggente e cuore
Si riempie la sua anima.
E quanto vivido s’accende
In qualunque sera,
Sull’ombra cupa del castello
Quando lei si mostrerà.
*
E passo a passo dietro lei
S’infiltra nella stanza,
Tessendo dai suoi freddi raggi
Un laccio di bagliore.
Pur quando si distende al letto
La figliola per dormire,
La sfiora con le mani sul petto,
Le chiude il ciglio dolce;
E dallo specchio irraggiando
Inonda il suo corpo,
Sui occhi grandi, chiusi che palpitano,
Sul suo viso assorto.
Lei sorridente lo guardava,
Lui nello specchio avvampa,
Giacché nel sogno l’inseguiva
Per irretirle l’alma.
E lei nel sonno sospirando,
Gli parla con gran pena:
– “Oh, tu signor delle mie notti,
Perché tu non vieni? Vieni!
Scendi da me, Èspero blando
Fluendo su un raggio,
Pervadi’n casa e dentro pensiero,
E rischiara la mia vita!
Lui ascoltava rabbrividendo,
Più vivo s’accendeva
E come folgore piombava,
Nel mare affondando;
E l’acqua ove è caduto,
In cerchie s’arrota
E dal profondo più occulto
Un fiero giovane sorge.
Al par di soglia varca lui
Sul davanzale, lieve,
E tiene in mano un bastone
Di canne coronato.
Pareva un giovane voivoda
Con chiome d’oro molle,
Un velo livido s’annoda
Sulle ignude spalle.
E l’ombra del tenero volto
Ha cereo candore –
Un morto bello dagli occhi vivi
Con il bagliore fuori.
– “Dalla mia sfera venni appena,
Per risponderti al richiamo,
Il cielo ho per mio padre,
Per madre ho il mare.
Che nella tua stanza venga,
Per guardarti da vicino,
Col mio azzurro sono sceso
E nacqui dalle acque.
Oh, vien! tesoro senza pari,
E il mondo abbandona;
Io sono l’altissimo Èspero
E tu mi sarai sposa.
Là, nei palazzi di corallo
Ti porterò per secoli di fila,
E il mondo dell’oceano intero
Sarà per ubbidirti.”
– “Oh, sei bello, come solo nel sogno
Un angelo s’affaccia,
Ma sulla via che mostrasti
Io mai camminerò;
Straniero di parola e di cospetto,
Tu brilli senza fiato,
Che io son viva, tu sei morto,
Il tuo occhio mi congela.”
*
Passò un giorno, poi tre
Ed di nuovo, la notte, viene
Èspero sta risorgendo su di lei,
Con i suoi sereni raggi.
Lei che di lui, nel suo sonno,
Dovette ricordare;
E l’anelito delle onde
Nel cuore la stravolge:
– “Scendi da me, Èspero blando
Fluendo su un raggio,
Pervadi in casa e nel pensiero,
E rischiara la mia vita!
Quando dal cielo la udì,
Si spense di dolore,
E il cielo si mise a roteare
Dov’egli si disperde;
Nell’aria fiamme purpuree
Pervadono tutto il mondo,
E dalle faglie del caos
Si plasma un fiero volto;
Sopra le sue nere chiome
Il serto pare che bruci,
Giunge a volo in verità
Ondata di fuoco solare.
Dal nero velo si dispiegano
Marmoree braccia,
Lui avanza triste e assorto
E pallido in faccia;
Solo gli occhi grandi e profondi
Risplendono profondo chimeric,
Come due aneliti mai sazi
Di tenebra ricolmi.
– “Dalla mia sfera venni appena
Per ubbidirti ancora,
E il sole ho per mio padre,
Per madre ho la notte;
Oh, vien’ tesoro senza pari,
E abbandona il tuo mondo;
Io sono Èspero il superbo
E tu mi sarai sposa.
Oh, vengo, nelle tue bionde chiome
Ad appendere serti astrali,
Perché nei miei cieli spunti
Più fiera degli astri.”
– “Oh, sei bello come solo in sogno
Un demone s’affaccia,
Però la via che mostrasti
Io mai camminerò!
Dal tuo crudo amor mi dolgono
Del mio petto i precordi,
I occhi grandi e grevi angosciano,
Il tuo sguardo brucia.”
– “Come vorresti che io scenda?
Tu non hai mai compreso,
Che io sono immortale
Mentre tu sei mortale?”
– “Non cerco apposite parole,
Né so come spiegarmi –
Benché tu parli chiaramente,
Io non posso intenderti;
Ma se tu vuoi che in buona fede
Io t’abbia sempre caro
In terra scendi a trovarmi,
Sii come me mortale.”
– “Tu mi chiedi l’immortalità
In cambio di un bacio.
Eppure voglio che tu sappia
Quanto io possa amarti;
Sì, nascerò dal peccato,
Subendo un’altra legge;
Sono legato all’eterno,
Slegato voglio essere.”
E se ne va… Se ne andò.
L’amor per una fanciulla,
Dall’orbita del cielo si sradicò,
Parecchio tempo spento.
*
El fra tempo, Catalin,
Infante assai furbo,
Che riempie i calici di vino
Agli ospiti del convivio,
Un paggio che porta passo a passo
Lo strascico regale,
Ragazzo abbandonato trovatello
Ma dallo sguardo audace,
Con due gote come peonie
Vermiglie, l’imbroglione
Si insinua furtivo
Guardando Catalina.
Oh, come bella mi sbocciò!
E altera! Da nel cuore;
Su‘, Catalin, tocca a te
A metterti alla fortuna.
E dolcemente, di passaggio
La prese in un angolo;
– “Che vuoi, sta’ buono, Catalin!
Ma bada ai tuoi fatti.”
– “Che voglio? Tu non stia più
Sovrappensiero sempre,
E rida invece e mi dia
Un bacio, solo uno.
– “Non so neppur che mi domandi,
Lasciami stare, vai via –
Oh, per Èspero del cielo, ahi,
Mi colse un dolore di morte.”
– “Se non lo sai, t’insegnerei
L’amore poco a poco,
Ma solo non sdegnarti,
Ci devi stare bello e buono.
Qual cacciatore che mette al folto
Il laccio all’uccello,
Allorché il braccio sinistro porgerò,
Tu cingimi col braccio;
E i tuoi occhi si trattengano
Nei miei occhi intenti…
Se per la vita t’alzerò,
Sollevati sui piedi;
Quando ripiego il mio volto,
In alto ferma il tuo,
Ci guarderemo insaziabili
E dolci tutta la vita;
E che pienamente
L’amore ti sia rivelato,
Quando baciandoti m’inclino,
Tu rispondimi con baci.
Lei dava ascolto al ragazzo,
Stupita e distratta;
E vergognosa e carina,
Non vuole eppur si lascia.
E poi sottovoce: -“Ti sapevo
Così sin da bambino;
Pettegolo e perdigiorno,
Saresti un par mio…
Ma un Èspero, emerso da
La quiete dell’oblio,
Dà orizzonte infinito
All’eremo del mare.
E di nascosta abbasso gli occhi,
Che il pianto me li affoga
Quando dell’acqua l’onde scorrono
Verso di lui viaggiando;
Con senza pari amore splende,
Per spegnere il mio duolo,
Solo che sempre più s’innalza
Che giungerlo non possa.
Pervadono tristi i freddi raggi
Dal mondo oltreumano,
Per sempre l’amerò ma sempre
Se ne terrà lontano…
Sicché i miei giorni sono
Deserti come steppe,
Le notti invece – fascino divino –
Che non posso intendere.”
– “Tu sei ingenua, è cosi…
Su, scappiamo per il mondo!
Di noi le tracce andranno perse
E ci oblieranno.
Saremo tutt’e due saggi
Saremo lieti e salvi;
Non più rimpiangerai parenti
E né èsperi vorrai.”
*
Si mosse Èspero. Nei cieli
Sue ali ingrandivano,
E scorrevano vie di millenni
In altrettanti istanti.
Un ciel di stelle al di sotto,
Di sopra un ciel di stelle –
Sembrava fulmine incessante
Fra d’esse tumultuando.
Dal cupo caos dei burroni,
A sé intorno in giro
Vedeva, come al primo giorno,
Le luci scaturire.
E scaturendo lo avvolgono
Come dei mari, a nuoto –
Lui vola – spirito che anela,
Finché scompare tutto, tutto;
Che dove giunge non c’è fine,
Né occhio che conosca,
Ed invano il tempo si ingegna
Di nascere dal vuoto.
Non vi è nulla eppure c’è
Una sete che l’assorbe,
È un cupo vuoto che pareggia
Il più cieco oblio.
– “Dal peso del brumoso eterno,
Scioglimi, Sacro Padre,
E ti sia il nome lode eterna
Sulla scala dell‘intero universo;
Oh, chiedimi, Padre, ogni prezzo,
Ma dammi un’altra sorte,
Giacché tu sei fonte di vita,
Dispensatore di morte;
Toglimi il nimbo immortale
E il fuoco degli sguardi,
E dammi in cambio di tutto
Un attimo d’amore…
Dal caos, Padre, – sono nato,
E ritornerei nel caos…
Sono il figlio della quiete,
Ho sete della quiete.”
-“Hyperion che dai burroni
Spunti con l’intero universo,
Non chiedere segni e prodigi
Che non hanno nome e volto;
Tu vuoi valere quant’un uomo,
Rassomigliarti a loro?
Periscano gli umani tutti,
Ne nasceranno ancora.
Solo nel vento essi plasmano
Deserti ideali –
Quand’onde trovano una tomba,
Addietro sorgono onde;
Essi hanno solo le loro stelle,
Di buona e mala sorte,
Noi siamo oltre tempo, oltre spazio
E non conosciamo la morte.
Dal grembo dell’eterno ieri
Vive oggi che muore,
Un sole se si spegne in cielo,
Ancor s’accende sole.
Illudendo per sempre di sorgere,
La morte l’incalza i passi,
Che tutti nascono per morire
E muoiono per rinascere.
Ma tu, Hyperion, perduri
Dovunque tramonti…
Chiedimi il detto primordiale –
Offrirti la saggezza?
Vuoi ch’io dia a quella bocca,
Tal voce che il canto
Rimuova i monti e le selve
E l’isole nel mare?
Vuoi forse compiere coi fatti
Giustizia e valore?
Il mondo a pezzi ti darei
A farne il tuo regno.
Ti do velieri e velieri,
Eserciti a percorrere
La terra in lungo ed il mare in largo,
La morte non acconsento…
E per chi vuoi tu morire, sai?
Rivolgiti, e torna
A quella terra errabonda:
Vedrai ciò che t’attende.
*
Al suo posto destinato
Hyperion risale
E come tutti i giorni d’ieri,
Riversa la sua luce.
Giacché la sera è al tramonto,
La notte sta calando;
La luna sorge piano piano
E tremante dalle onde.
E inargenta di faville
I sentiero dei folti.
Sotto il filar di alti tigli
Due giovani sedevano soli.
-“Accogli la mia fronte al seno,
Amore, a riposare
Ai raggi del sereno occhio
Inenarrabile dolce;
Col fascino del freddo lume
Pervadi i miei pensieri,
Eterna quiete spandi su
Sulla mia notte di tormenti.
Del tuo raggio vegliami
A spegnere il mio duolo,
Che il mio primo amore sei
E l’ultimo mio sogno. “
Dall’alto Hyperion guardava
Quant’erano trasognati;
Appena lui le cinse il collo
Che lei lo abbracciava…
Odorano i fiori argentati
E cadono, una dolce pioggia,
Sui capi di quei pargoli
Con lunghe chiome, bionde.
Lei ebbra d’amore,
Innalza i suoi occhi. Vede
L’Èspero. Gentile
Gli affida i suoi desideri:
– “Scendi da me, Èspero blando,
Fluendo su un raggio,
Pervadi il bosco ed il pensiero
Rischiara la mia sorte!”
Lui tremola com’altre volte
Sui boschi e sui colli,
Guidando solitudini
Di tumultuose onde;
Ma più non piomba come allora
Nei mari dal tutto l’alto:
– “Che t’importa a te, volto d‘argilla,
Se fossi io od altro?
Vivendo nell’angusto cerchio
Vi fa da scorta la fortuna,
Mentre io nel mio mondo mi sento
Eterno e freddo alto.”
Immagine artista #Mihai_Catruna
Divagații despre sincronizările
culturii române și europene
de ©️ Lidia Popa
15 ianuarie 2017/ 2020
De-a lungul istoriei au existat mai multe momente ale sincronizării culturii româneşti cu cea europeană.
În Evul Mediu cultura în limba română şi-a început existenţa într-o perioadă cu mult ulterioară culturii în limbile vorbite de popor în Europa occidentală. Cel mai vechi document scris în limba română care ni s-a păstrat, Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung, datează din 1521, perioadă în care în Europa occidentală marii oameni de litere ai Renaşterii îşi scriseseră operele sau şi le desăvârşeau. #Cultura_română a recuperat treptat acest decalaj uriaş existent între ea şi cea occidentală.
Se consideră că în perioada secolelor XVI-XIX au existat patru momente în care s-a produs sincronizarea culturii române cu cea occidentală: apariţia tiparului, scrierile cronicarilor Grigore Ureche, Nicolae şi Miron Costin şi ale cărturarului Dimitrie Cantemir, opera literară şi istorică a reprezentanţilor Şcolii Ardelene din Transilvania şi activitatea tinerilor studenţi de la Paris dina perioada premergătoare revoluţiei de la 1848
Primul moment îl reprezintă apariţia tiparului, la începutul secolului XVI. Prima tipografie românească este cea de la mânăstirea Dealu, din Ţara Românească, din 1508, care a tipărit cărţi în limba slavonă. Tiparul apăruse în Germania cu aproximativ 60 de ani în urmă. Prima lucrare tipărită în limba română a apărut în Transilvania, la Sibiu, în 1544 (Catehismul românesc).
În secolul XVII, cronicarii Grigore Ureche şi Miron Costin sunt nişte umanişti întârziaţi (umanismul europeană se încheie în secolul XVI). Dimitrie Cantemir este primul om de cultură român de valoare internaţională. El este considerat de unii cercetători ca umanist iar de alţii ca preiluminist. Opera sa fundamentală Istoria creşterii şi descreşterii Imperiului otoman (1714-1716) este primul tratat de istorie despre Imperiul otoman. Pentru activitatea sa ştiinţifică şi literară, Cantemir a fost ales membru al Academiei din Berlin.
În secolul XVIII, reprezentanţii Şcolii Ardelene din Transilvania sunt iluminişti care se afirmă în aceeaşi perioadă cu iluminiştii europeni.
În secolul XIX, în anii premergători revoluţiei de la 1848, tinerii români care au studiat la Paris au preluat ideile politice romantice: libertate, egalitate şi formarea statului naţional, pe care le-au popularizat în Ţara Românească şi Moldova în timpul revoluţiilor de la 1848 iar în 1859 au realizat Unirea Principatelor. Ei au fot numiţi paşoptişti. Tot în secolul XIX, în perioada 1870-1889, Eminescu se afirmă ca ultimul mare reprezentant al romantismului european.
În primă jumătate a secolului al XX-lea s-a impus o nouă sincronizare a culturii şi civilizaţiei româneşti cu valorile culturale apusene. Personalităţi ca Dimitrie Gusti, P.P. Negulescu, Simion Mehedinţi, Dan Barbilian, Lucian Blaga, Alexandru Rosetti sunt doar câţiva dintr-o pleiadă strălucită de savanţi români integraţi în spiritul european.
În mod firec, procesul este bivalent. La începutul secolului al XX-lea, Occidentul beneficiază de contribuţia unor mari personalităţi de origine română: Martha Bibescu, Emil Racoviţă, Aurel Vlaicu, Henri Coandă, Traian Vuia. Inginerul Henry Coandă a creat avionul cu reacţie, naturalistul Emil Racoviţă a pus bazele biospeologiei (ştiinţa studierii vieţii din peşteri), Dimitrie Gusti a creat o şcoală sociologică de studiere a satelor româneşti, ajunsă model pentru sociologia europeană.
În epoca interbelică, cultură română a cunoscut un moment de excepţională dezvoltare, îmbogăţind-o pe cea europeană cu operele lui Constantin Brâncuşi (creatorul sculpturii moderne), George Enescu (cel mai mare compozitor român), Emil Cioran (un mare eseist revendicat şi de cultura franceză), Eugen Ionescu (creatorul teatrului absurdului), Nicolae Iorga (istoric de anvergură europeană) etc.
În prima jumătatea a secolului XX, principala caracteristică a culturii române a fost sincronizarea ei cu cea Europeană. Dealtfel cultura română nu a fost doar sincronă cu cea europeană ci a avut momente în care s-a aflat în avangarda culturii europene. Poetul Tristan Tzara a pus bazele unui curent cultural numit dadaismul, care a revoluţionat literatura şi mai ales artele plastice. Filozoful şi scriitorul Mircea Eliade a fost fondatorul unei noi discipline ştiinţifice, istoria religiilor. Dramaturgul Eugen Ionescu a fost unul dintre iniţiatorii teatrului absurdului. Sculptorul Constantin Brâncuşi a revoluţionat acest domeniu al artelor plastice. Compozitorul şi violonistul George Enescu a făcut cunoscută muzica românească pe marile scene ale lumii, de la Viena şi Paris la New York. Originalitatea compoziţiilor sale a constat tocmai în faptul că s-a inspirat din folclorul românesc. Aceşti scriitori şi artişti s-au afirmat în prima jumătate a secolului XX (unii au continuat activitatea şi după 1950) şi au trăit mai ales în exil, un exil la care au consimţit de bună voie.
Tristan Tzara împreună cu mai mulţi tineri de diverse naţionalităţi, a creat, în Elveţia, în perioada Primului război mondial, un curent cultural numit dadaism. Dadaismul era o mişcare culturală apărută ca protest faţă de civilizaţia modernă; dadaiştii considerau că civilizaţia modernă dusese la devastatorul război mondial, astfel că ei au negat valorile acesteia. Membrii mişcării contestau esenţa modernităţii, şi anume, gândirea raţională şi valorile estetice bazate pe căutarea frumuseţii eterne. De aceea dadaismul s-a manifestat ca promotor al libertăţii neînfrânate a individului, al iraţionalului, al imperfecţiunii şi ca un contestatar al ordinii şi al purităţii formelor artistice. „Reţeta” poeziei perfecte pe care o propune Tzara este sugestivă pentru felul în care dadaiştii înţelegeau actul artistic: se ia un ziar din care se decupează cuvinte la întâmplare, se amestecă toate şi se extrag pe rând, apoi se copiază în ordinea în care au fost extrase şi astfel a apărut o poezie originală şi reprezentativă pentru creatorul ei. Inclusiv termenul care denumea curentul cultural, dada, fusese găsit prin deschiderea unui dicţionar la întâmplare, arătând cât de arbitrar poate fi actul artistic. Dadaismul a stat la baza mişcării suprarealiste. Dintre adepţii curentului dada, poetul André Breton şi artistul plastic Marcel Duchamp au devenit apoi membrii de bază ai suprarealismului.
Mircea Eliade este cunoscut ca prozator, filosof şi istoric al religiilor; în toate aceste domenii a creat opere care au avut un mare succes internaţional. Un rol important în cariera sa a avut-o experienţa trăită în India în perioada interbelică, unde a studiat civilizaţia indiană şi a experimentat practicile yoga. Reîntors la Bucureşti, a obţinut titlul de doctor cu o teză despre yoga, pe care a publicat-o apoi în limba franceză în 1936. Tot în urma experienţei indiene, a scris un roman de dragoste, Maitreyi, ajuns apoi celebru în întreaga Europă, fiind tradus în numeroase limbi europene. Tratatul său de istoria religiilor, publicat în limba franceză în 1949, a avut rapid succes, cunoscând traduceri nu doar în limbile europene ci şi în limbi asiatice (japoneză, coreeană). Eliade a ţinut cursuri de istoria religiilor la Universitatea din Bucureşti, la Sorbona şi École de Hautes Études în Franţa iar din 1957 a fost profesor de istoria religiilor la Universitatea din Chicago. Din 1961 şi până la decesul său, în 1986, a lucrat la monumentala operă Istoria religiilor (titlul exact este Istoria credinţelor şi ideilor religioase), care l-a făcut cel mai celebru dintre istoricii religiilor din secolul XX. Prima ediţie a lucrării a apărut în 1976. Eliade a elaborat o viziune comparată a religiilor pornind de la analiza credinţelor religioase neolitic până în prezent.
Eugen Ionescu este unul dintre cei mai importanţi autori dramatici ai secolului XX şi iniţiator al teatrului absurdului, alături de dramaturgul irlandez Samuel Beckett. Ionescu a debutat în perioada interbelică în România în ipostaza de critic literar. Cariera sa internaţională începe în 1950, când se joacă pe scena unui teatru din Paris, unde locuia autorul, piesa Cântăreaţa cheală. În anii următori a continuat să publice o serie de piese care făceau parte din aceeaşi categorie, a teatrului absurdului: Scaunele, Lecţia, Rinocerii, Regele moare etc. În piesele sale, Ionescu evidenţiază barierele de comunicare pe care le pun între oameni convenţiile sociale şi lipsa de sens pe care o capătă viaţa oamenilor în societatea modernă excesiv tehnicizată. Opera lui Eugen Ionescu a cunoscut succesul internaţional, constituit obiectul a zeci de cărţi şi sute de studii, teze de doctorat, colocvii internaţionale, simpozioane şi festivaluri. În 1970, Ionescu a fost ales membru al Academiei Franceze. În 1990, prestigioasa editură franceză Gallimard a publicat, în colecţia Biblioteca Pleiadei, opera de teatru completă a lui Ionescu, fiind pentru prima oară când o ediţie din Biblioteca Pleiadei era consacrată unui artist încă în viaţă.
Constantin Brâncuşi este considerat de majoritatea criticilor de artă cel mai important sculptor al secolului XX şi unul dintre cei mai mari artişti ai tuturor timpurilor. Cele mai cunoscute opere le sale sunt Pasărea în văzduh (din care a creat mai multe variante în marmură şi bronz în anii 1920), Cocoşul, Noul născut şi ansamblul monumental de la Târgu-Jiu (realizat în perioada 1937-1938), care cuprinde Masa tăcerii, Poarta sărutului şi Coloana infinitului. Sursa fundamentală de inspiraţie a operelor sale rămâne arta populară din zona Gorjului, acolo unde s-a născut. Brâncuşi a refuzat reprezentarea figurativă a realităţii şi a căutat, în opera sa, să redea esenţa lucrurilor. De aceea el a redus formele la ceea ce era mai reprezentativ pentru fiecare dintre ele, eliminând detaliile de prisos. În întreaga sa operă a folosit câteva motive care alcătuiesc esenţa lumii: sfera, ca simbolul al perfecţiunii, oul, ca simbol al genezei, inelul,
ca simbol al unităţii, zborul ca simbol al căutării idealului. Marele critic de artă Giulio Carlo Argan spunea despre Brâncuşi că este singurul artist din zilele noastre care a ajuns până la origine, la rădăcina lucrurilor, la frontiera dintre real şi sacru.
Sincronizarea României cu Europa a fost întreruptă în anii de după al doilea război mondial, o dată cu instalarea comunismului. Cu toate acestea s-au consemnat unele progrese, care au îmbogăţit patrimoniul ştiinţific universal, rezultate remarcabile fiind înregistrare în: medicină (Ana Aslan), tehnică (Elie Carafoli), istorie (Constantin C. Giurescu), literatură (Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Marin Preda, Nichita Stănescu). În anii comunismului, multor intelectuali li s-a impus tăcerea, prin lipsa de acces la publicare, alţii au fost suprimaţi fizic, unii dintre ei au refuzat să colaboreze, în timp ce alţii au pactizat cu comunismul.
Regimul comunist a controlat producţia culturală atât în perioada lui Gheorghiu Deja, cât şi a lui Ceauşescu, de aceea cultura română a avut perioade în care artiştii de valoare nu s-au putut exprima. Anii ’60 şi, într-o anumită măsură, anii ’70 au fost cei mai benefici pentru artiştii românii, iar în anii ’50 şi ’80 s-a manifestat cel mai dur cenzura comunistă. Cu toate restricţiile impuse de cenzură, unii scriitori au obţinut inclusiv recunoaşterea internaţională. Astfel, mai mulţi poeţi şi prozatori români au primit premiul Herder, o prestigioasă distincţie pentru artă, ştiinţă şi literatură, acordată de universităţi din Austria şi Germania pentru scriitori din Europa centrală şi de est. Tudor Arghezi, Zaharia Stancu, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Adrian Marino etc. au fost laureaţi ai acestui premiu. Fără îndoială, liderul acestei generaţii este Nichita Stănescu, poetul care a fost tradus în mai multe limbi europene şi a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru literatură în 1980.
În încheiere citez din Mircea Eliade:
“Nu trebuie să uităm o clipă că acolo unde s-a întins Grecia, Roma şi creştinismul arhaic, s-a conturat adevărata Europă, nu cea geografică, ci Europa spirituală. Şi toate valorile creiate înlăuntrul acestei zone privilegiate fac parte din patrimoniul comun al culturii europene. Nu ne putem imagina o cultură europeană redusă numai la formele ei occidentale. Culturaliceşte, ca şi spiritualiceşte, Europa se întregeşte cu tot ce a creiat şi a păstrat spaţiul carpatic-balcanic. Ceva mai mult: avem motive să credem că spaţiul în care s’a întruchipat Zalmoxis, Orpheu şi misterele Mioriţei şi ale Meşterului Manole, nu şi-a săcătuit izvoarele de creiaţie: acolo unde moartea e încă valorificată ca o nuntă, izvoarele spirituale sunt intacte. Europa este locul predestinat al creiaţiilor multiple, variate, complementare: spiritualiceşte şi culturaliceşte, Europa nu este – și nici nu poate fi – un bloc monolitic. Ea are, deci, nevoie de dimensiunea orphică şi zalmoxiană pentru a se putea întregi şi a putea plăsmui noi sinteze.”
Consider cultura importantă pentru formarea oricărui individ. Un rol important îl are familia de proveniență, persoanele ce vin în contact de-a lungul vieții și împărtășesc cu noi avuția lor culturală. Un Om este îndreptat spre cunoaștere de la naștere și până când închide ochii. Un Om nu se naște inteligent, ci devine cu timpul conservând informații și împărtășindu-le, contribuind la deschiderea spre cunoaștere a celorlalți indivizi. Nu ne naștem singuri. Nu trăim singuri. Pentru a avea o societate ce corespunde nevoilor noastre trebuie să contribuim, fără a aștepta pe altcineva să facă primul pas. Cultura unește, contribuie la pace, la dezvoltare. O minte deschisă spre alte minți deschise creează comunicarea între indivizi, dar și evoluția intelectuală a celor mai puțin norocoși ce fac oricum parte din societate și suntem datori să îi acceptăm și să îi ajutăm.
Arta, literatura, știința, religia, au un rol important în prelungirea culturii române și cunoașterea la nivel internațional. Să nu uităm de Brâncuși, Grigorescu, Tzara, Udroiu, de Coandă, Vlaicu, de Cioran, Eliade, ori de Enescu și Eminescu. Între confruntările cu semenii din Roma unde trăiesc aduc mereu în discuție valorile culturii românești, de care mă simt orgolioasă ca un arbore de propriile rădăcini. Sunt mulți cei care prin opera lăsată moștenire m-au format și m-au condus să fiu ceea ce sunt. Vorbesc despre talentul meu, dar nu sunt în măsură să apreciez eu. Poate, cine știe, istoria literaturii române ori universale cândva, va aminti de mine, prin scrierile mele, ori traducerile din literatura universală. Eu sunt doar unul dintre elementele ce contribuie la prelungirea vieții culturale române dincolo de granițe. Simt că am această misiune și o voi continua, în orice limbă va fi să continui acest drum al meu.
Pentru a rămâne în contact cu alte culturi ale lumii este important mesajul ce îl transmitem acolo unde trăim, pentru că, să nu uităm din păcate am devenit un popor de emigranți, ușor căzuți în dizgrație. Acest fapt nu trebuie să ne oprească, să ne umilească. Suntem datori să demonstrăm pacific că poporul român nu se lasă învins și poate sta la aceeași masă rotundă cu alte națiuni, contribuind la creșterea valorilor culturii universale, prin literatură, artă, știință ori religie.
Iubirea de semeni nu trebuie să fie doar un concept religios, fiecare trebuie să deschidă brațele spre cunoaștere. Tradițiile și obiceiurile din fiecare cultură sunt o cale deschisă pentru a fi priviți dintr-o prismă pozitivă ca neam. Scriitorii, artiștii apără cultura română la nivel mondial, Păstrarea limbii române fiind unul din principalele legături indestructibile.
“Munca unui om se poate plăti. Caracterul, cultura lui, nicicând.” – Mihai Eminescu –
Cel mai bun omagiu pe care îl putem aduce lui Eminescu este să îi citim opera integrală.
Ce putem face pentru Cultura Română este să nu uităm în primul rând să vorbim, să scriem și să citim românește. Doar atunci vom fi adevărați români în suflet și în simțiri.
Eminescu are gloria memoriei pentru necontestata sa unicitate – Luceafărul.
Luceafărul
de Mihai Eminescu
A fost odata ca-n povesti,
A fost ca niciodata,
Din rude mari imparatesti,
O prea frumoasa fata.
Si era una la părinti
Si mindra-n toate cele,
Cum e Fecioara intre sfinti
Si luna intre stele.
Din umbra falnicelor bolti
Ea pasul si-l indreapta
Linga fereastra, unde-n colt
Luceafarul asteapta.
Privea în zare cum pe mari
Rasare si straluce,
Pe miscatoarele carari
Corabii negre duce.
Il vede azi, il vede mini,
Astfel dorinta-i gata;
El iar, privind de saptamini,
Ii cade draga fata.
Cum ea pe coate-si razima
Visind ale ei timple
De dorul lui si inima
Si sufletu-i se imple.
Si cât de viu s-aprinde el
In orisicare sara,
Spre umbra negrului castel
Când ea o să-i apara.
*
Si pas cu pas pe urma ei
Aluneca-n odaie,
Tesind cu recile-i scântei
O mreaja de vapaie.
Si când în pat se-ntinde drept
Copila să se culce,
I-atinge miinile pe piept,
I-nchide geana dulce;
Si din oglinda luminis
Pe trupu-i se revarsa,
Pe ochii mari, batind inchisi
Pe fata ei intoarsa.
Ea il privea cu un suris,
El tremura-n oglinda,
Căci o urma adânc în vis
De suflet să se prinda.
Iar ea vorbind cu el în somn,
Oftind din greu suspina:
– “O, dulce-al noptii mele domn,
De ce nu vii tu? Vina!
Cobori în jos, luceafar blind,
Alunecind pe-o raza,
Patrunde-n casa si în gând
Si viata-mi lumineaza! “
El asculta tremurator,
Se aprindea mai tare
Si s-arunca fulgerator,
Se cufunda în mare;
Si apa unde-au fost cazut
In cercuri se roteste,
Si din adânc necunoscut
Un mândru tinar creste.
Usor el trece ca pe prag
Pe marginea ferestrei
Si tine-n mâna un toiag
Incununat cu trestii.
Parea un tinar voievod
Cu par de aur moale,
Un vinat giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale.
Iar umbra fetei stravezii
E alba ca de ceara –
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scânteie-n afara.
– “Din sfera mea venii cu greu
Ca să-ti urmez chemarea,
Iar cerul este tatal meu
Si muma-mea e marea.
Ca în camara ta să vin,
Să te privesc de-aproape,
Am coborit cu-al meu senin
Si m-am născut din ape.
O, vin’! odorul meu nespus,
Si lumea ta o lasa;
Eu sunt luceafarul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasa.
Colo-n palate de margean
Te-oi duce veacuri multe,
Si toata lumea-n ocean
De tine o s-asculte. “
– “O, esti frumos, cum numa-n vis
Un inger se arata,
Dara pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodata;
Strain la vorba si la port,
Lucesti fără de viata,
Căci eu sunt vie, tu esti mort,
Si ochiul tau mă-ngheata. “
*
Trecu o zi, trecura trei
Si iarasi, noaptea, vine
Luceafarul deasupra ei
Cu razele-i senine.
Ea trebui de el în somn
Aminte să-si aduca
Si dor de-al valurilor domn
De inim-o apuca:
– “Cobori în jos, luceafar blind,
Alunecind pe-o raza,
Patrunde-n casa si în gând
Si viata-mi lumineaza! “
Cum el din cer o auzi,
Se stinse cu durere,
Iar ceru-ncepe a roti
In locul unde piere;
In aer rumene vapai
Se-ntind pe lumea-ntreaga,
Si din a chaosului vai
Un mândru chip se-ncheaga;
Pe negre vitele-i de par
Coroana-i arde pare,
Venea plutind în adevar
Scaldat în foc de soare.
Din negru giulgi se desfasor
Marmoreele brate,
El vine trist si ginditor
Si palid e la fata;
Dar ochii mari si minunati
Lucesc adânc himeric,
Ca doua patimi fără sat
Si pline de-ntuneric.
– “Din sfera mea venii cu greu
Ca să te-ascult s-acuma,
Si soarele e tatal meu,
Iar noaptea-mi este muma;
O, vin’, odorul meu nespus,
Si lumea ta o lasa;
Eu sunt luceafarul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasa.
O, vin’, în parul tau balai
S-anin cununi de stele,
Pe-a mele ceruri să rasai
Mai mindra decât ele. “
– “O, esti frumos cum numa-n vis
Un demon se arata,
Dara pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodata!
Mă dor de crudul tau amor
A pieptului meu coarde,
Si ochii mari si grei mă dor,
Privirea ta mă arde. “
– “Dar cum ai vrea să mă cobor?
Au nu-ntelegi tu oare,
Cum ca eu sunt nemuritor,
Si tu esti muritoare? “
– “Nu caut vorbe pe ales,
Nici stiu cum as incepe –
Desi vorbesti pe inteles,
Eu nu te pot pricepe;
Dar daca vrei cu crezamint
Să te-ndragesc pe tine,
Tu te coboara pe pământ,
Fii muritor ca mine. “
– “Tu-mi cei chiar nemurirea mea
In schimb pe-o sarutare,
Dar voi să stii asemenea
Cât te iubesc de tare;
Da, mă voi naste din pacat,
Primind o alta lege;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi să mă dezlege. “
Si se tot duce… S-a tot dus.
De dragu-unei copile,
S-a rupt din locul lui de sus,
Pierind mai multe zile.
*
In vremea asta Catalin,
Viclean copil de casa,
Ce imple cupele cu vin
Mesenilor la masa,
Un paj ce poarta pas cu pas
A-mparatesii rochii,
Baiat din flori si de pripas,
Dar indraznet cu ochii,
Cu obrajei ca doi bujori
De rumeni, bata-i vina,
Se furiseaza pinditor
Privind la Catalina.
Dar ce frumoasa se facu
Si mindra, arz-o focul;
Ei Catalin, acu-i acu
Ca să-ti incerci norocul.
Si-n treacat o cuprinse lin
Intr-un ungher degraba.
– “Da’ ce vrei, mari Catalin?
Ia du-t’ de-ti vei de treaba. “
– “Ce voi? As vrea să nu mai stai
Pe ginduri totdeuna,
Să rizi mai bine si să-mi dai
O gura, numai una. “
– “Dar nici nu stiu macar ce-mi ceri,
Da-mi pace, fugi departe –
O, de luceafarul din cer
M-a prins un dor de moarte. “
– “Daca nu stii, ti-as arata
Din bob în bob amorul,
Ci numai nu te minia,
Ci stai cu binisorul.
Cum vinatoru-ntinde-n cring
La pasarele latul,
Când ti-oi intinde bratul sting
Să mă cuprinzi cu bratul;
Si ochii tai nemiscatori
Sub ochii mei ramiie…
De te inalt de subtiori
Te-nalta din calciie;
Când fata mea se pleaca-n jos,
In sus ramii cu fata,
Să ne privim nesatios
Si dulce toata viata;
Si ca să-ti fie pe deplin
Iubirea cunoscuta,
Când sarutindu-te mă-nclin,
Tu iarasi mă saruta. “
Ea-l asculta pe copilas
Uimita si distrasa,
Si rusinos si dragalas,
Mai nu vrea, mai se lasa,
Si-i zise-ncet: – “Inca de mic
Te cunosteam pe tine,
Si guraliv si de nimic,
Te-ai potrivi cu mine…
Dar un luceafar, răsărit
Din linistea uitarii,
Da orizon nemarginit
Singuratatii marii;
Si tainic genele le plec,
Căci mi le imple plinsul
Când ale apei valuri trec
Calatorind spre dinsul;
Luceste c-un amor nespus,
Durerea să-mi alunge,
Dar se inalta tot mai sus,
Ca să nu-l pot ajunge.
Patrunde trist cu raze reci
Din lumea ce-l desparte…
In veci il voi iubi si-n veci
Va raminea departe…
De-aceea zilele îmi sunt
Pustii ca niste stepe,
Dar noptile-s de-un farmec sfânt
Ce-l nu mai pot pricepe. “
– “Tu esti copila, asta e…
Hai s-om fugi în lume,
Doar ni s-or pierde urmele
Si nu ne-or sti de nume.
Căci amindoi vom fi cuminti,
Vom fi voiosi si teferi,
Vei pierde dorul de părinti
Si visul de luceferi. “
*
Porni luceafarul. Cresteau
In cer a lui aripe,
Si cai de mii de ani treceau
In tot atitea clipe.
Un cer de stele dedesupt,
Deasupra-i cer de stele –
Parea un fulger nentrerupt
Ratacitor prin ele.
Si din a chaosului vai,
Jur imprejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea dentii,
Cum izvorau lumine;
Cum izvorind il inconjor
Ca niste mari, de-a-notul…
El zboara, gând purtat de dor,
Pin’ piere totul, totul;
Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaste,
Si vremea-ncearca în zadar
Din goluri a se naste.
Nu e nimic si totusi e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitarii celei oarbe.
– “De greul negrei vecinicii,
Parinte, mă dezleaga
Si laudat pe veci să fii
Pe-a lumii scara-ntreaga;
O, cere-mi, Doamne, orice pret,
Dar da-mi o alta soarte,
Căci tu izvor esti de vieti
Si datator de moarte;
Reia-mi al nemuririi nimb
Si focul din privire,
Si pentru toate da-mi în schimb
O ora de iubire…
Din chaos, Doamne, -am aparut
Si m-as intoarce-n chaos…
Si din repaos m-am născut.
Mi-e sete de repaos. “
– “Hyperion, ce din genuni
Rasai c-o-ntreaga lume,
Nu cere semne si minuni
Care n-au chip si nume;
Tu vrei un om să te socoti,
Cu ei să te asameni?
Dar piara oamenii cu toti,
S-ar naste iarasi oameni.
Ei numai doar dureaza-n vint
Deserte idealuri –
Când valuri afla un mormânt,
Rasar în urma valuri;
Ei doar au stele cu noroc
Si prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Si nu cunoastem moarte.
Din sinul vecinicului ieri
Traieste azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarasi soare;
Parind pe veci a rasari,
Din urma moartea-l paste,
Căci toti se nasc spre a muri
Si mor spre a se naste.
Iar tu, Hyperion, ramii
Oriunde ai apune…
Cere-mi cuvintul meu dentii –
Să-ti dau intelepciune?
Vrei să dau glas acelei guri,
Ca dup-a ei cântare
Să se ia muntii cu paduri
Si insulele-n mare?
Vrei poate-n fapta să arati
Dreptate si tarie?
Ti-as da pamintul în bucati
Să-l faci imparatie.
Iti dau catarg lângă catarg,
Ostiri spre a strabate
Pamintu-n lung si marea-n larg,
Dar moartea nu se poate…
Si pentru cine vrei să mori?
Intoarce-te, te-ndreapta
Spre-acel pământ ratacitor
Si vezi ce te asteapta. “
*
In locul lui menit din cer
Hyperion se-ntoarse
Si, ca si-n ziua cea de ieri,
Lumina si-o revarsa.
Căci este sara-n asfintit
Si noaptea o să-nceapa;
Rasare luna linistit
Si tremurind din apa.
Si imple cu-ale ei scântei
Cararile din cringuri.
Sub sirul lung de mindri tei
Sedeau doi tineri singuri:
– “O, lasa-mi capul meu pe sin,
Iubito, să se culce
Sub raza ochiului senin
Si negrait de dulce;
Cu farmecul luminii reci
Gindirile strabate-mi,
Revarsa liniste de veci
Pe noaptea mea de patimi.
Si de asupra mea ramii
Durerea mea de-o curma,
Căci esti iubirea mea dentii
Si visul meu din urma. “
Hyperion vedea de sus
Uimirea-n a lor fata;
Abia un brat pe git i-a pus
Si ea l-a prins în brate…
Miroase florile-argintii
Si cad, o dulce ploaie,
Pe crestetele-a doi copii
Cu plete lungi, balaie.
Ea, imbatata de amor,
Ridica ochii. Vede
Luceafarul. Si-ncetisor
Dorintele-i increde:
– “Cobori în jos, luceafar blind,
Alunecind pe-o raza,
Patrunde-n codru si în gând,
Norocu-mi lumineaza! “
El tremura ca alte dati
In codri si pe dealuri,
Calauzind singuratati
De miscatoare valuri;
Dar nu mai cade ca-n trecut
In mari din tot inaltul:
– “Ce-ti pasa tie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?
Traind în cercul vostru strimt
Norocul va petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor si rece. “
Immagine/ Imagine Mihai Catruna
LIDO DELL'ANIMA 